Servicii

Dacă e să ne referim doar la societatea românească, atunci trebuie să spunem că psihiatrul Aurel Romilă a afirmat că „suntem un popor de depresivi conduși de o pătură de psihopați.” Dar scrierile lui Viktor Frankl din „Teoria și terapia nevrozelor” arată existența acestor tendințe la mai toate popoarele aflate încă sub impactul luptelor pentru putere. În ceea ce mă privește, consider că tendințele de renegare de sine constatate la depresivi și cele de autoimpunere constatate la psihopați se conturează pe parcursul evoluției individuale în perioada adolescenței, prin răspunsul la întrebarea „Cine sunt eu?” dobândit îndeosebi în relațiile cu prietenii care ne acceptă așa cum suntem și ne stimulează progresul fără a ne impune ceea ce ne dăunează. Acesta este probabil și motivul pentru care în mediile educative preocupate de promovarea principiilor sănătății relaționale au apărut concepte precum „școală prietenoasă copilului” – un climat în care acceptarea este asigurată necondiționat și totuși regulile sunt ferme pentru a nu mai exclude participanții, ci conduitele dăunătoare. De asemenea, teoria existențialistă evidențiază necesitatea de a ne vindeca de preluarea impunerilor societății pentru a ne justifica existența, deoarece viața este un dar divin de prețuit necondiționat.

Mai mult decât atât, constatăm că ceea ce diagnosticau psihoterapeuții anilor 1930 este valabil încă și-n mediul socio-istoric actual, la construirea căruia contribuim și noi: „Un factor specific pentru civilizația noastră duce la intensificarea anxietății asociate cu impulsiile către uitarea de sine. În civilizația occidentală nu există decât puține modele sociale, dacă cumva există, în care aceste impulsii, fie și indiferent de caracterul lor nevrotic, să poată fi satisfăcute. Religia, care oferea o astfel de posibilitate, și-a pierdut puterea și atracția pentru majoritatea oamenilor. Nu numai că nu există în mod efectiv mijloace sociale pentru o astfel de satisfacție, ci dezvoltarea lor este practic descurajată, deoarece într-o civilizație individualistă se cere ca individul să stea pe propriile-i picioare, să se autoafirme, și, dacă este necesar, să-și taie calea cum îi vine la socoteală. A ceda în mod realist tendințelor de renunțare implică, în societatea noastră, pericolul ostracizării.” (Karen Horney în „Personalitatea nevrotică a epocii noastre”)

Ce înseamnă, în acest context retraumatizant, „ReCroirea de sine”?

„Dacă rezistența permite menținerea identitară, în schimb reziliența presupune întotdeauna, mai mult sau mai puțin, o formă de conversie identitară. La finalul drumului său, subiectul revine cu siguranță la el însuși, dar se percepe totuși diferit de ceea ce fusese înainte de traumă. Individul angajat pe un astfel de drum rezilient așteaptă ca schimbarea să-i fie luată în seamă de mediu. (…)

Reziliența reprezintă o nouă cale de dezvoltare pe care subiectul se angajează în urma unei dificultăți existențiale majore. Pe parcursul acestui proces, subiectul folosește relația pentru a-și construi o identitate. El se definește în funcție de ceea ce devine, mai degrabă decât să fie identificat în funcție de ceea ce a trăit sau de ceea ce era înainte de episodul traumatizant.

Procesul de construcție identitară favorabil dezvoltării individuale implică o susținere adaptată din partea mediului. Pentru a-i permite subiectului să-și reconstruiască identitatea dând dovadă de reziliență, relația de sprijin va trebui astfel, după noi, să prezinte câteva caracteristici esențiale: să lase loc inițiativei personale, să permită creativitatea, să permită schimbarea, să considere întotdeauna posibilă evoluția pozitivă a subiectului Atunci când aceste patru condiții sunt îndeplinite, relația educativă este în măsură să susțină subiectul pe noile sale căi de evoluție. De aceea, în acest tip de raport de asistență, educatorul trebuie să renunțe neapărat la orice putere de constrângere, lăsând un loc important inițiativei personale și creativității subiectului aflat în dificultate. (…) Pentru a depăși contextul traumatizant, este necesar să se treacă de la atitudinea de fotografie, încremenită, care încarcerează, la atitudinea cinema, lăsând locul apariției unui alt mod de a fi.” (Șerban Ionescu în „Tratat de reziliență asistată”)

Prin urmare, procesul terapeutic presupune a ne observa pe noi înșine cum am trecut prin traumele vieții noastre și-apoi am mers mai departe, către noile noastre feluri de a fi, pentru care devenim tot mai responsabili, tot mai liberi de impuneri/constrângeri exterioare și tot mai capabili să susținem evoluția altor oameni aflați în dificultate.

Ca practicant al psihoterapiei experiențialiste, vă propun parcurgerea acestui proces prin experimentarea stării de martor – observatorul plin de acceptare al propriilor trăiri, emoții, gânduri, tendințe, suferințe ca să ne luăm în grijă pe noi înșine, ca să ne responsabilizăm pentru propriile nevoi, pentru a trăi cea mai bună variantă a noastră, din care ne croim și cea mai bună soartă, benefică și nouă și celorlalți totodată.

În ceea ce privește terapia unificării, vă propun diverse metode de conștientizare de sine și a propriilor roluri jucate de-a lungul existenței în același scop al asumării de sine în concordanță cu cea mai bună variantă de care suntem capabili la momentul respectiv.

Și dacă ar fi să observăm împreună tendințele comune de a juca pe scena vieții rolurile de dominatori și dominați, atunci ți-aș spune că „mai binele e posibil când te ridici spre cerul ce-i al tuturor și nu te dai după cei ce se cred stăpâni pe zarea ta, fiindcă atunci devii responsabil ca tine și pe măsura ta, măsură lăsată de Dumnezeu în îngrijirea ta.”

Cum pot să spun asta tocmai eu, unul dintre responsabilii de ceilalți?

Deși am știut de la bun început, totuși viața mi-a arătat tot mai clar că fiecare dintre noi rămâne principalul responsabil în propria viață, de care el însuși se îngrijește mult mai bine decât oricine altcineva, iar în relațiile dintre noi ne poate fi bine doar dacă îi permitem fiecăruia să-i fie bine ca el însuși cu singura condiție ca acest fel să nu fie dăunător.

Și atunci care mai este rolul psihoterapeutului în aceste condiții?

Prima carte de psihoterapie experiențială pe care am parcurs-o menționa că ar fi o greșeală ca terapeutul să joace un rol similar unei oglinzi care oglindește doar părțile bune, căci „ocolirea colțurosului și noroiosului din noi nu face decât să amâne momentul terapeutic autentic.” Și totuși rolul terapeutului rămâne să ne oglindească, plin de acceptare față de toate părțile noastre și totodată plin de încurajare spre a ne responsabiliza pentru cea mai bună variantă de care suntem capabili mai întâi în imaginar și-apoi tot mai realizabil în mod concret. Dincolo de această oglindire pe care oamenii oricum și-o dau unii altora chiar dacă nu toți au responsabilitatea de a nu-i dăuna celuilalt, rămâne textul biblic din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel care ne spune că „vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin” – ceea ce vrea să însemne că în timp ce printre oameni funcționarea neuronilor oglindă și a empatiei se folosesc cu mai multă sau mai puțină responsabilitate, totuși dincolo cunoașterea de sine și ceilalți va fi deplină, în lumina legii binelui universal, așa cum au demonstrat unele studii privind moartea clinică și lucrările dr. Constantin Dumitru Dulcan.

În speranța că vom reuși să ne asumăm treptat tot mai mult din cele pe care deocamdată ne este greu să ni le conștientizăm și să ni le transformăm cu bine spre mai bine, vă invit să răspundeți și voi la întrebarea „Ce trăsură de caracter servește propriei concepții despre sensul vieții mele pe lume?”

Eu în dreptul meu îți pot spune că lucrez încă la răbdarea cu unii oamenii și fac asta tocmai fiindcă știu că toți suntem așteptați la mai bine.